Îl dau sau nu la școală?

Este pregătit copilul meu pentru școală? Îl dau anul ăsta la Pregătitoare? Cum îmi dau seama dacă e bine sau nu să îl mai amân un an?

Înainte de toate calculele, copiii trebuie să treacă, în grădiniță, prin cel puțin următoarele 3 stadii. Ca fiecare dintre stadiile următoare să aibă succes, inclusiv cel de al patrulea - adaptarea școlară– trebuie să ne asigurăm că este complet cel anterior. Începutul școlii îi prinde pe mulți copii într-o etapă intermediară formării lor sau una incompletă, care, în mod normal, își poate urma cursul și la școală. Numai că primul an în bancă este, la rândul lui, plin de provocările adaptării la un alt nivel socio-emoțional și academic. Pentru mulți copii, școala începe cu mult disconfort și dezorientare nu pentru că mediul sau învățătorul de acolo sunt nepotriviți, nici pentru că preșcolarul are o problemă în sine, ci pentru că acesta se confruntă cu două niveluri simultane de adaptare, nesincrone, în principiu.

Am forțat puțin categoriile de mai jos, transformându-le didactic în 3 etichete ale maturizării socio-emoționale, ca să înțelegem mai bine după ce anume ne orientăm când decidem înscrierea la școală a copiilor. Sigur, obligatorie este vârsta de 6 ani sau chiar mai puțin, dar, în realitate, mai importantă este vârsta emoțională a copilului, uneori deloc aliniată sau suprapusă peste cea cronologică.

Înainte de a analiza cele trei stadii, amintesc că maturizarea emoțională și confortul social determină hotărâtor dezvoltarea academică. Poți trimite la școală un copil căruia i s-a citit enorm, cu un bagaj impresionant de cunoștințe și să constați că face față cu greu mediului de acolo. Nu pentru că se plictisește, ci pentru că o altă fundamentală dimensiune care influențează cunoașterea este lumea emoțiilor lui: felul în care creierul interpretează harta socială a clasei, nivelul de dezvoltare a jocului tranzacțional, răbdarea, autocontrolul, vocea socială, inițiativa, curajul, imaginea de sine în ochii celorlalți.

STADIUL I

Sau Grupa Mică, în sens tradițional - nu corespunde neapărat cu vârsta copilului. El ține, mai degrabă, de anul I al intrării în colectivitate. În stadiul I al dezvoltării socio-emoționale de tip instituționalizat, adică grădinița, sunt toți copiii care intră pentru prima oară într-o colectivitate stabilă, fără părinți. Este anul orientării și al explorării: copilul alege în cea mai mare parte a timpului ce își dorește să facă, învață niște rutine simple, învață să aibă încredere în educator. E, de regulă, dependent de asigurări și ajutor; se joacă lângă un alt copil, nu neapărat cu el; este imitativ, se destabilizează emoțional ușor, cu nevoie mare de intermediere a conflictelor; are atenție fluctuantă la activitățile impuse și dirijate frontal. Nu este încă relaxat total; există încă o diferență între personalitatea de acasă și cea pe care o îmbracă în colectivitate, identitatea și imaginea de sine fiind încă scindate și foarte dependente de context și oamenii cu care interacționează.

Trăsăturile de mai sus sau cele care urmează nu sunt generalizabile. Sunt copii cu predispoziții mai largi de conectare și navigare socială. Despre ele, știința a arătat că sunt și înnăscute, că depind și de dezvoltarea limbajului, de temperamentul părinților, de interacțiunile de acasă. În stadiul acesta un copil poate rămâne numai câteva luni sau chiar doi ani, atunci când lucrurile nu merg foarte bine și în ritm, către etapa următoare, stadiul al II-lea.

STADIUL AL II-LEA

Sau Grupa Mijlocie – deși nu neapărat legat de vârsta de 4-5 ani. Este stadiul în care înțepenesc mulți copii în grădiniță, din varii motive – unele care țin de strategiile pedagogice ale educatoarelor, altele – de stilul de viață și perspectiva familiilor.

În acest interval, după acomodarea propriu-zisă, copilul participă voluntar și cu atenție la majoritatea activităților conduse de educatoare, are un sentiment de siguranță și bucurie de a se reîntoarce zilnic la grădiniță, are prieteni stabili, în grup de 3, cel puțin, alături de care continuă scenarii de joacă de la o zi la alta, cu preferințe deja exprimate. Este stadiul în care apare jocul tranzacțional: copilul știe să își pună limite în joc, să comunice celorlalți ce își dorește și ce nu îi place, poate iniția scenarii noi de joc, are strategii de a-și atrage sau respinge partenerii, poate manipula, negocia, refuza, ademeni; se poate alia, replia; poate ceda sau păcăli; rezistă la mici tachinări și știe să își rezolve mici conflicte singur, fără să fie nevoie de intervenția adultului. Se supără mai greu, de dragul jocului căutând strategii de împăcare. Ce nu reușește neapărat să facă în acest stadiu este să aibă inițiativă la nivelul întregii grupe: preferă mediul mic al grupului lui. Nu îi place neapărat să răspundă cu voce tare, nu are reflexul de a se anunța la oră, nu are motivația de a finaliza, finisa sau rezolva o sarcină didactică. Vine la grădiniță să se bucure, să se joace, fără să fie neapărat conștient că exist un efort personal pus în memorare, execuție, rezolvare. Pentru toate astea, e nevoie de tactul educatoarei, fără să existe presiunea școlară de a îndeplini o cerință. În acest stadiu copiii sunt din ce în ce mai relaxați și expresivi, dar nu neapărat cu mare toleranță la frustrare: nu le place să piardă, nu îi amuză competițiile, au frici, oscilații mari în evoluție, cu regresii în neatenție, oboseală sau agitație – multe dintre ele datorate și puseelor de creștere. Înțeleg concepte noi, fără să își amintească neapărat scenariul zilei, fără să poată povesti firul cronologic al evenimentelor de la grădiniță. Unii rămân încă timizi, reticenți la discuțiile unu la unu, ochi în ochi, cu adultul. Nu salută neapărat la sosire, au încă privirea ”ferită” și sunt încă la dispoziția stărilor și toanelor circumstanțiale.

STADIUL AL III-LEA

Este stadiul ultimei grupe de grădiniță, cel în care copilul se simte autonom și sigur pe el. Are voce socială – participă spontan la ping-pong-ul de idei din timpul orelor, face conexiuni cu voce tare, se aude gândind; are inițiativă, îndeplinește diferite roluri în grupă; îi place să joace în diferite roluri, dramatizate după povești; vorbește tare, privește ochi în ochi, pune întrebări lămuritoare, protestează când se simte nedreptățit. Chiar dacă e temperamental un timid, are tehnici de a se face observat și luat în calcul de ceilalți, știe să se insinueze într-un joc fără să mai stea izolat dacă nu e invitat expres; are toleranță la frustrare – nu mai folosește zilnic plânsul, ca limbaj, Poate sta voluntar în atenție pentru 20 min.;  perseverează și finalizează chiar dacă sarcina de lucru implică repetiție, stăruință. Are bun autocontrol, memorie procedurală – preia explicații și le aplică autonom. Are auz fonematic bun, discriminând toate sunetele în cuvinte, cu despărțiri în silabă; desen dezvoltat, orientare în pagină și capacitatea de a construi mulțimi și găsi criterii de comparare între acestea.

Pe scurt, acesta este stadiul în care observăm insistent dacă există joc tranzacțional și capacitatea de exprimare cu voce sigură, în grup.

Desigur, copiii sunt diferiți și au ritmul lor de dezvoltare. Există, până în 6-7 ani, decalaje mari între ei, reglabile natural și prin expunere la programele școlilor și grădinițelor, în timp. Finalul clasei a II-a este un prag bun de măsurare a modului în care copiii au recuperat într-o direcție sau alta. Ce rămâne ușor dezechilibrat la final de clasa a II-a tinde să se transforme în dificultăți generale de învățare, și acelea reglabile cu programe de recuperare și intervenții personalizate.

Nu trebuie să ne îngrijorăm, să ne învinovățim sau să fim fixiști în legătură cu această diferențiere propusă între stadiile lor de dezvoltare. Dar avem nevoie de un instrument care pune sub lupă motivele unor dificultăți pe care fie le întâmpină părinții când nu știu dacă să își înscrie deja copilul la școală, fie copilul căruia îi vine mai greu decât de obicei, să se adapteze la Clasa Pregătitoare.

Mulți copii traversează aceste stadii mai repede, stimulați de un temperament mai comunicativ. Dar, în esență, ele se întâmplă ”la pas”, fără mari arderi de etape. Fiecare are nevoie de parcurgerea, în ritm propriu, a stadiilor de ”relaxare”, dar și ”sofisticare” a identității sociale. Odată cu siguranța imaginii în grup și a rolului pe care le deține un copil în ochii partenerilor de joacă, e stimulată și dezvoltarea funcțiilor executive ale creierului: autocontrolul, răbdarea, planificarea, perseverența, toleranța la frustrare, reziliența, în general. Fără de care, pe termen lung, nu există progres academic stabil și autentic.

Marea problemă a claselor pregătitoare este că și părinții, și învățătorii văd prioritar conținutul academic, uitând că în spatele fiecărei zile de școală ar trebui să existe în primul rând obiective care țin încă de maturizarea emoțională a copiilor, cu recuperarea stadiului III, pe care grădinițele, de regulă, nu știu să îl încheie. Nu ”trag” suficient de copii, nu îi ajută să dezvolte și partea asta verbală deschisă, curajoasă, dar și suficient de disciplinată și în control al impulsurilor. De cele mai multe ori, se opresc la stadiul etichetării ”e mai timid/introvertit/nesociabil/agitat/neatent/împrăștiat”. Ceea ce este o gândire limitativă și o lipsă de speranță și încredere în instrumentele pedagogice care l-ar ajuta pe copil să fie mai încrezător, atent, rezilient.

Sunt copii care ajung la școală după ani de grădiniță parcurși cu multă inconsecvență, cu dese absențe și mutări dintr-un mediu în altul. Sau copii din filozofii educaționale alternative care se dedică atât de mult protocoalelor lor de lucru, uitând total că la baza oricărei ideologii didactice există tot didactica clasică și psihologia umană simplă, de manual, pe înțelesul tuturor.

Avem în sistem mulți copii care sunt trimiși la școală în stadiul I al primei adaptări și orientări sociale. Fără ajutor expres și dirijat cu intenție și de acasă, și din clasă, acești copii au un început social și emoțional foarte greoi. Ei vin din spate cu achiziții de bază ratate, din cele care declanșează pe termen lung analfabetism funcțional și emoțional. Foarte vizibil este acest decalaj în mediile socio-economice defavorizate, unde anii formativi, ai grădiniței, sunt ratați.

Deci, dacă aveți decizii de luat, cumpăniți bine și găsiți stadiul în care se află copilul vostru. Nu neapărat pentru a-i amâna înscrierea la școală, ci pentru a fi conștienți și pregătiți să îl ajutați în primele luni de școală și, poate, chiar pe termen mai lung. Nu neglijați partea socio-emoțională: cine este copilul vostru sufletește vorbind, cum se simte pe sine, cât curaj și câtă voce are în relație cu ceilalți. Este timp pentru creștere oricând, dar cu eforturi din ce în ce mai conștient planificate.

Un copil obișnuit cu un prag jos de confort, cu toleranță mică la frustrare, un copil care nu știe încă să citească puțin din harta socială a momentului, să anticipeze nevoile și intențiile celuilalt e un copil dezorientat, în suferință. Intra în conflict, se simte provocat dincolo de puterea lui de reacție, percepe lumea ca pe un loc ostil. Adaptarea școlară este mult influențată de pragul acesta al minimei maturizări sociale.

Există, în recomandarea sau raportul de progres al fiecărei educatoare indicatori pe care îi bifează la finalul grădiniței, care se referă la capacitatea copilului de a se angaja în relații cu ceilalți, la imaginea de sine, la capacitatea de a-și comunica nevoile și pune limite sănătoase, la gradul de toleranță la frustrare și autoreglare emoțională.

Despre aceste lucruri întrebați, nu despre câte cifre sau litere cunoaște copilul. E timp pentru achiziții și acumulări intelectuale. Dar nu este mereu loc într-un fond sufletesc încă neîncrezător în sine. Verificați dacă este completă etapa de maturizare și, dacă nu, trebuie să privim copilul din perspectiva nevoilor lui de a-și completa ciclurile acestea naturale de ”ieșire în lume”.

Despre cum recuperăm pașii pierduți în dezvoltarea emoțională a copiilor, într-un articol viitor.